Ce nu înțelege Europa în privința extremei drepte

Șeful „Departamentului Eficienței Guvernamentale” (DOGE) al SUA le-a scris tuturor angajaților federali din țară, cerându-le să explice într-un e-mail succint cu ce s-au ocupat în săptămâna precedentă. Exercițiul era gândit pentru a nu le ocupa mai mult de cinci minute, dar a provocat deja proteste indignate din partea multor funcționari. Cum s-ar putea aștepta cineva ca ei să îndeplinească o asemenea sarcină? Cum se poate explica într-un timp atât de scurt întreaga complexitate a promovării unei opere transsexuale în rândul eschimoșilor?

Din fericire, noul director al săptămânalului The Spectator nu ne pune și pe noi, angajații acestuia, să trecem printr-un exercițiu similar. Cu toate acestea, probabil că ceva din schimbarea de atmosferă globală îmi dă ghes să pomenesc câte un pic din ce am făcut eu în ultima vreme. Și primul lucru care-mi vine în minte e acela că, în timp ce toți ceilalți înoată într-un ocean de acronime, eu aș putea avea ceva util de spus despre recentele alegeri din Germania.

Am de vreme foarte îndelungată convingerea că mai toate relatările presei consacrate despre politica europeană continentală sunt mai degrabă baliverne. Am ajuns la această revelație după o perioadă de mai mulți ani în care am călătorit aproape săptămânal prin diverse țări europene, întâlnindu-mă cu politicieni și încercând să deslușesc care cine este și ce vrea. A existat odinioară o vreme în care o mare parte a presei chiar cu așa ceva se și îndeletnicea: îmi pot aminti că pe atunci până și tabloidele britanice aveau corespondenți în toate marile capitale europene. Însă astăzi chiar și marile cotidiene naționale au trecut la corespondenți cu sarcini de o generalitate imposibil de gestionat, cum ar fi „corespondentul pentru Europa”, a cărui slujbă e numai cu un pic mai utilă decât cea a „corespondentului pentru Africa” al BBC.

O altă problemă e aceea că puținele publicații care într-adevăr aspiră sincer să relateze despre viața politică a Europei continentale sunt predispuse să se conformeze unei legi a jurnalismului britanic care n-ar fi rău să fie luată într-o bună zi la bani mărunți. Aceasta constă în supoziția că toate partidele de stânga (cum ar fi bunăoară încântătorul guvern al Spaniei) fac o treabă nemaipomenit de bună și trebuie să și fie lăsate în pace pentru a-și vedea de ea. În antiteză, orice partid de centru trebuie să fie abordat cu prudență, cu excepția cazului în care și-a însușit toate marile cauze de stânga care se întâmplă să fie la modă în perioada respectivă. Iar orice partid de dreapta – inclusiv oricare dintre ele ar îndrăzni să fie „conservator” și nimic mai mult – trebuie să fie tratat ca și cum ar fi vestitorul celei de a doua pogorâri pe pământ a lui Adolf Hitler.

Personal, mereu am privit acest aspect ca pe o mică bizarerie interesantă a presei de stânga. Care e trup și suflet pentru internaționalism, fraternitate, solidaritate și așa mai departe, dar pare totuși să creadă că majoritatea străinilor – și mai cu seamă cei europeni – nu sunt altceva decât niște fasciști prost deghizați. Iar această interpretare a Europei pare să fi fost fundamentul celor mai multe relatări referitoare la partidul Alternativă pentru Germania (AfD), atât înainte cât și după alegerile generale de duminică din Germania.

Unele personaje celebre non-germane au luat recent partea AfD, plecând aparent de la supoziția că oricine e ostracizat într-o asemenea măsură nu poate fi altcumva decât bun. Dar, după cum am încercat să le explic mai multor publicații americane săptămâna trecută, adevărul este acela că AfD e un amestec de lumini și umbre (expresie [„a curate’s egg”] care i-a împins pe unii dintre cititorii mei americani s-o caute frenetic pe Google).

Oricum ai formula-o, ideea că AfD ar putea avea și părți pozitive rămâne mult prea subtilă pentru o mare parte a presei din Germania și nu numai. Pe de o parte avem oamenii pe bună dreptate sătui de cultura anulării [„cancel culture”] și de etichetările abuzive, pe de alta politicienii din partidele consacrate care ignoră opiniile populației. Ambele reacționează și mai abitir la numărul mare de editorialiști disperați să scrie articole cu titluri precum „Extrema dreaptă e în ascensiune în Germania”.

Și totuși, multe dintre politicile publice propuse de AfD sunt perfect de bun simț. Fiindcă nu e ca și cum partidele de centru ar fi reușit să aducă sub control imigrația în masă, pentru a numi numai o singură temă politică cu potențial exploziv. Așadar, dacă apare un partid care afirmă că își dorește cu adevărat să combată imigrația și să împiedice apariția unor noi tradiții precum năpustirea cu mașina în mulțime și atacurile cu cuțit, acel partid ar fi apreciat în condiții normale. Însă nu așa funcționează politica europeană modernă.

Mai sunt și alte câteva lucruri care complică și mai mult situația. Geert Wilders conduce acum cel mai mare partid din Olanda. Însă acum vreo 20 de ani, când l-am intervievat pentru prima oară în biroul lui din parlamentul olandez, el era deopotrivă unicul membru și unicul parlamentar al propriului partid. Era unicul membru al partidului său fiindcă, admitea el la acea vreme, de fiecare dată când apare un partid nou de dreapta în Europa continentală acesta e etichetat automat „extrema dreaptă” de către presă și opozanți. Condiții în care minoritatea infimă a adepților autentici ai extremei drepte va fi prima care se va înscrie în respectivul partid – distrugându-l astfel din capul locului. Nu există nici un motiv pentru care politica ar trebui să fie dictată ori distrusă de asemenea extremiști. Însă așa funcționează lucrurile acum. Și realitatea este aceea că o mare parte din centrul politic și din stânga activistă chiar e mulțumită cu actuala stare de fapt.

Și așa ajungem din nou la AfD. Pe măsură ce alegerile se apropiau se discuta tot mai mult și mai aprins despre cum va lua AfD scrutinul cu asalt. Partidul însuși a încurajat o parte din aceste discuții, cum au făcut-o și adversarii lui politici. Problema peste problemă e aceea că, pe măsură ce partidul a crescut, niște tipuri de indivizi dificil de digerat și-au făcut într-adevăr loc cu coatele în AfD. Liderii mai înțelepți ai partidului și-au petrecut o groază de timp asigurându-se că astfel de indivizi sunt fie trași pe linie moartă, fie expulzați cu totul. Iar aceasta e o muncă interminabilă. Dar e și echivalentul politic al unei operații pe creier, demers cu privire la care mulți ar vrea să vadă AfD-ul eșuând.

Și dacă ar eșua, a afirma că e o catastrofă ar fi puțin spus.

Un partid de dreapta transformându-se într-unul de extrema dreaptă – și încă în Germania, dintre toate țările! – ar fi un coșmar pentru oricine.

AfD n-a reușit să „mărșăluiască până la putere”. Dar și-a dublat totuși procentul electoral, comparativ cu precedentul scrutin. Un centru politic mai înțelept ar observa acest lucru și ar decide (cum au și făcut-o deja nu numai centrul, dar chiar și stânga, în Danemarca) că uneori ar trebui să asculți și ce spune populația și să-ți adaptezi politicile în consecință. Însă cele mai multe țări nu par a avea un centru politic înțelept. Și prin urmare problema va fi amânată până când întreaga situație se va agrava și mai mult.

Articol de Douglas Murray (scriitor și publicist britanic) via Rador Radio Romania.